Locuim intr-un copac imens, numit Copacul Vietii,
In care ne-am nascut ca sa traim asemeni unor frunze..
Si frunzele cresteau in pomul fara roade...
Ele nu gandesc si totusi se gandeau la toate,
La prezent mai mult, ca pe acesta il traiau,
La trecut putin, ca nu prea-l mai stiau,
Iar la viitor!? n-aveau curajul, ca nu-l mai ajungeau.
Minunate zile, in doua anotimpuri intr-un an, ele aveau,
Dar triste erau celelalte doua, ce pe minunate le urmau...
Si au inceput sa se schiteze idei, fraze, sentimente,
In mintea risipita a unor frunze...
Si cam asa graiau...
Cand ne ating ingeri ce ne imbogatesc cu iubire
Si ne imbalsameaza cu parfum de Dulce-Fericire,
Cum ne trezim la soare si adormim cu stelele in seara...
Minunat am fost create, din bobocii albi de primavara.
Cand ne mangaie vantul cald, ce frumos si linistit adie
Si ne imbraca intr-un crem dragut, puful de la papadie,
Cum am iesit din scorburi, vesele la glasul de vioara...
Tresarim pe ramuri verzi si vii intr-un copac in vara.
Frumoase clipe,insa...
Cand a aparut tristetea pe strada noastra, in plimbare
Si inima speriata, a inceput sa-i cante sufletului, tare
Cum ne strangea in brate de pe jos batrana si ne tinea in palma...
Ne scaldau lacrimile unor ploi, ce plang in fiecare toamna.
Cand ne-a aparut ultima culoare, acel ruginiu inchis si vechi, deja egal
Si a trebuit sa ne stingem pe rand ca o lumanare, la final,
Cum tremuram in noroi, lipsite de viata, umede, fara haina...
A venit si frigul si ne-a ingropat pe toate, zapada, in iarna.
Si trista-i soarta unei frunze care i-a nastere zambind,
La fel e si a omului cu radacini ce nu se prind...
Si ca o frunza tanara trebuie sa-mi fi tare
Ca sa-ti salvezi sufletul cand simti ca moare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu