Introducere...


"Totul e o artă în viața asta, orice mânuiești iese mai bine dacă ai idei, ești creativ și îți păstrezi sufletul mereu tânăr.
Întotdeauna necunoscutul va atrage curioși dar ca să fii un om frumos și apreciat nu trebuie să te dezbraci!"

duminică, 12 martie 2017

Ghiocel :)

   Privește cu ochii mei gingășia acelor ghiocei din cizmulița de pe birou, pe care nu i-am primit, zâmbește sincer chiar dacă soarele tău stă ascuns printre nori și afară plouă cu găleata, admiră romantismul copilăresc și inocent din poeziile și desenele prăfuite prin arhiva grădiniței... rostește-mi cuvinte minunate, dulci, reale, direct din suflet, asta în maniera în care eu am acumulat în timp cele mai scumpe vorbe și am deja și cele mai frumoase gesturi la loc sigur, acasă...
   Apoi, după o vreme, nu vreau decât să te văd cum faci ca să-mi menții entuziasmul de a-ți citi în continuare povestea și de a o completa... modest, elegant, satisfăcător, de durată...

vineri, 27 ianuarie 2017

De vorbă cu mama mea

👑 Dintr-o discuție cu un om minunat, corect și grijuliu:

"Era frumos și corect și mi-aș fi dorit să te iubească și pe tine odată cineva așa cum meriți, să reprezinți acel ceva, un bine necesar pentru cineva fără de care nu se poate merge mai departe, așa cum tu știi și poți să îi iubești pe toți necondiționat și să îi consideri un lucru bun care ți s-a întâmplat, fără de care nu concepi să continui în viață, indiferent de calitatea lor sau de situația dată, dar se mai întâmplă și erori pentru că uneori nu știm să alegem corect sau unele lucruri poate așa trebuie să fie, să se întâmple...
Și îmi pare rău că tu din toate poveștile nu te alegi niciodată cu nimic, nu ai liniștea și stabilitatea de care ai nevoie, nu ai un loc al tău, căsuța ta in care să te simți acasă (o zic așa pentru tine, pentru că la noi ești binevenită, aici vei fi mereu acasă și întotdeauna vei avea o casă pentru că nu ești luată de pe drum)... nu te observă și nu te îndrăgește nimeni așa cum ar trebui, doar investești peste tot ca să se bucure alții de munca ta, mereu e doar timp pierdut, multă dorință și agitație pentru nimic, suferință tăcută și obligația de a te mulțumi doar cu câte o experiență ... și totuși încă mai lupți, pentru tine, pentru fiecare, așa ești tu... doar eu te-am făcut, ești ca și mine....
Dacă vreodată o să ai un copil, atunci ai să înțelegi, este un motiv important pentru care să lupți în viață, este ceva ce e al tău." 👑

💚 Mama mea, Reingruber L. 💚

Nimeni nu te iubește mai mult ca mama și totuși o egalează tata! 

Cât timp ai părinți, familie, ești un om bogat și nu ești singur! 👪

duminică, 25 septembrie 2016

Elefănțică gri-mucegai

     Există o viață goală de Ea, o Ea ce trăiește fiecare zi ca și cum toți o vor abandona pentru alte specimene mai brave, o Ea ce ține la distanță oameni și familie, fără răutate doar pentru că așa se simte nevoită să fie bine, o Ea plină de teamă de umbre întunecate și singurătate, o Ea ce nu mai suportă vorbăria și stă cu plânsu-n glandă până la explozie de creier spre nebunie, având impresia că se apropie ziua în care de atâta ”îmbolnăvire” și rugăciuni spurcate ce-s puse de alții pe capul ei, va da să moară subit... și atâtea nu-s terminate, nici măcar începute, nici spuse, nici știute, nici posibile de explicat, atâtea-s distruse și suflete și situații...
     Viața ei e ca un circ în care Ea e mereu elefantul ăla mare și trist, biciuit pentru greșelile altora și pentru că nu e cum vor alții să fie, viața ei e un spital în care Ea e doar un pacient-cobai ce trebuie neapărat să crape după ce nu mai are vlagă să răspundă corect la teste și nu mai poate să îi ajute pe alții să evolueze, viața ei e ca o carte pe care nimeni nu a încercat să o citească și să o înțeleagă, ci doar i-au judecat coperta și i-au făcut reclamă într-un mod atât de ipocrit...
     Viața ei cândva era viața ei și o gestiona frumos, acum nu mai este, i-au furat sclipirea și i-au îngrădit somnul lin, fericirea senină, liniștea și pacea sufletească de zi cu zi... Nici Ea nu mai este Ea, cea care era cândva atât de zglobie, toți îi spun asta, nici familia nu o mai recunoaște, dar nu e vina ei, ”mimozele” îi pun căpăstru, îi mănâncă din suflet, îi taie aripile, o seacă de orice sursă de energie și într-un final când nu mai rămâne nimic de cules de pe urma pașilor ei, o vor lăsa de tot, să se zbată singură, într-o tăcută agonie, pentru că-i lipsește scânteia... 
     S-a ajuns la stadiul în care s-a terminat cu pozitivismul, fixismul, prietenia și lucrul frumos, e un mare haos, un teatru cu actori proști și fuduli iar ei îi lipsește duioșia, liniștea și stabilitatea, e la Dumnezeu cu mila, înconjurată de oameni orbi cu ochi, surzi cu urechi și muți cu gură, avari după lovituri cu cărămida-n piept pentru toate cele câte-s făcute dar nu de mânuța lor... În tot răul și un bine, dacă-n Rai la voi nu mai e loc pentru Ea, mai e în Iad la mine...