In valuri spumoase
ni se ineaca amarul,
cantand la un
vechi pian si la fata albi ca varul...
ne este frig si
rece la picioare,
dar nu avem loc pe
uscat nici cat ai vrea s-arunci o floare...
dar nu-i nimic
cantam cu dor ca niste oameni simpli-tristi ce suntem,
pentru suflete
fara valoare...
ca ne-a fost
promisa-n pret o dragoste incantatoare
dar din neatentie
ea a devenit daunatoare.
Bate-n larg un vant puternic si-ascutit
de ne lasa urme adanci ca de la bici pe
spate…
ne este teama de rechini si ne-au inconjurat
meduze
suntem de sare plini si ne ustura cuvintele
pe buze…
mintim ca suntem stapani pe situatie
dar fara geamantan suntem ca scosi din
ecuatie…
incercam sa zarim cu privirea farul de pe mal
dar cum iesim din mare noi nu avem habar.
Nivelul apei a tot crescut si s-au creat valuri
ce se izbesc zgomotos de niste stanci…
pianul nu mai canta ca la inceput
si ne scufundam in mare ca-n ganduri prea
adanci…
ne uitam atunci in larg pierduti
daca nu cumva vine sa ne salveze cineva cu-o
barca…
dar nu mai vine nimeni dupa noi
pentru ca suferinta au transformat-o cruzii-n
arta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu