Elefănțică gri-mucegai

     Există o viață goală de Ea, o Ea ce trăiește fiecare zi ca și cum toți o vor abandona pentru alte specimene mai brave, o Ea ce ține la distanță oameni și familie, fără răutate doar pentru că așa se simte nevoită să fie bine, o Ea plină de teamă de umbre întunecate și singurătate, o Ea ce nu mai suportă vorbăria și stă cu plânsu-n glandă până la explozie de creier spre nebunie, având impresia că se apropie ziua în care de atâta ”îmbolnăvire” și rugăciuni spurcate ce-s puse de alții pe capul ei, va da să moară subit... și atâtea nu-s terminate, nici măcar începute, nici spuse, nici știute, nici posibile de explicat, atâtea-s distruse și suflete și situații...

     Viața ei e ca un circ în care Ea e mereu elefantul ăla mare și trist, biciuit pentru greșelile altora și pentru că nu e cum vor alții să fie, viața ei e un spital în care Ea e doar un pacient-cobai ce trebuie neapărat să crape după ce nu mai are vlagă să răspundă corect la teste și nu mai poate să îi ajute pe alții să evolueze, viața ei e ca o carte pe care nimeni nu a încercat să o citească și să o înțeleagă, ci doar i-au judecat coperta și i-au făcut reclamă într-un mod atât de ipocrit...

     Viața ei cândva era viața ei și o gestiona frumos, acum nu mai este, i-au furat sclipirea și i-au îngrădit somnul lin, fericirea senină, liniștea și pacea sufletească de zi cu zi... Nici Ea nu mai este Ea, cea care era cândva atât de zglobie, toți îi spun asta, nici familia nu o mai recunoaște, dar nu e vina ei, ”mimozele” îi pun căpăstru, îi mănâncă din suflet, îi taie aripile, o seacă de orice sursă de energie și într-un final când nu mai rămâne nimic de cules de pe urma pașilor ei, o vor lăsa de tot, să se zbată singură, într-o tăcută agonie, pentru că-i lipsește scânteia... 

     S-a ajuns la stadiul în care s-a terminat cu pozitivismul, fixismul, prietenia și lucrul frumos, e un mare haos, un teatru cu actori proști și fuduli iar ei îi lipsește duioșia, liniștea și stabilitatea, e la Dumnezeu cu mila, înconjurată de oameni orbi cu ochi, surzi cu urechi și muți cu gură, avari după lovituri cu cărămida-n piept pentru toate cele câte-s făcute dar nu de mânuța lor... În tot răul și un bine, dacă-n Rai la voi nu mai e loc pentru Ea, mai e în Iad la mine...

Un amărât de înger

S-a născut să fie tristă, fără aripi, un amărât de înger păzitor,

Să le panseze rănile la toți dar să plătească cu toate cele care dor,

Să salveze pe fiecare în parte atunci când le-a fost cel mai rău,

Îi e distrusă viața toată și încet se stinge și lumina sufletului său.

Doamne, iartă-i pe toți grămadă și dă-le viață bună celor care o vor,

E clar, pe ea nu o poate iubi nimeni și până la urmă și îngerii mai mor,

Nu se vor apuca s-o plângă niciodată dacă nicicum nu au știut-o aprecia,

Ce rost are să mai lupte atâta, dacă restul vor o viață altfel, cu altcineva.

Banalitate cu aripi

     Înger păzitor? Păcat! Nu îl vrea nimeni, nu este recunoscut în timp și spațiu, nu e pe statele de plată, nu aparține nimănui și totuși există dar este tratat ca și cum ar fi un lucru rău, pare prea omenesc, prea banal.

     Degeaba se zbate să fie o mână de ajutor pentru cei care spun din mândrie că nu au nevoie să fie salvați, chiar dacă vizibil ființa lor strigă și se rupe din toate încheieturile într-un mod silențios... are loc inevitabilul bineînțeles și mai apoi tot îngerul păzitor e de vină pentru durerile de tot felul, căpătate de peste tot.

Magnet de suferință

   

     Cât de trist poate fi un om trist? Nu știe nimeni, numai el... pentru că mereu zâmbește, face glume, are grijă de ceilalți și îi distrează la nevoie, astfel că-și acoperă toate durerile iar aceștia din urmă chiar cred că el e un om împlinit dar din păcate nu va fi niciodată.

     Atrage ca un magnet orice suferință pe care o camuflează perfect cu toate că nu ar fi nevoie deoarece nimeni nu e curios de altul înafară de propria persoană. Din moment ce un om se crede că nu poate fi ajutat, lumea nici nu se mai sinchisește să încerce ceva, dar dacă poate mai mult să-l încurce atunci se găsesc metode de tot soiul pentru chinuit talente. 

     Aparent vorbele alea de întins untul pe pâine își au rostul lor dar faptele de obicei așteaptă ca trenu-n gară persoanele care călătoresc cu avionul.

Borcănele și sticloaie

     Borcane și sticle cu lacrimi plânse unde nu te vede nimeni? Păi da, că tu așa de felul tău ca să nu superi pe nimeni chiar dacă deja cunoști adevărul în orice situație, numai ca să ai liniștea aia de care ai nevoie, taci și nu spui ce te doare, piși pe ochi până crapă inima în tine de sughițuri și de suspine, nu de alta dar degeaba ți-ai spune off-ul că tot n-ai rezolva nimic.

     Ochii ăia mari și umezi nu-i cine să-i vadă, mâinile care fac dragă-dragă nu-i cine să le simtă, nu prea exiști, dar când au nevoie de tine trebuie să semnezi prezent în condică, cum altfel.

Măi tu ”dragă”

     Îți e o persoană aparent dragă pentru că arată bine și salivezi când o vezi? Tuturor ne place să admirăm frumosul dar nu înseamnă că trebuie neapărat și probat, nu scoatem limba de un metru pe fereastră, nu scărpinăm ariciul până lasă rană în palmă, nu ne batem joc de starea de bine a nimănui și nu-l facem pe altul să plătească pentru o escapadă din momentul în care erai îmbătat de cine știe ce miresme și uimit de întruchiparea unei prințese și un cal alb, ambii ațoși la creier din basme.

     Fă-ți plinu dacă vrei din ochi că e legal, apoi cu dragul ăla al tău pentru frumos fă bine de te du dracului acasă și iubește mă persoana aia ce te așteaptă toată ziua să te întorci din drumețiile tale și care are încredere în tine că te duce mintea să nu-i faci vreo surpriză neplăcută... la care-i spui că e perfectă într-un cel mai mincinos mod, așa cum îți place ție.

     Acuma cunoști vorba aceea ”Și cu p*** în c** și cu sufletul în Rai nu se poate”, dar totuși hai să fim serioși.