Elefănțică gri-mucegai

     Există o viață goală de Ea, o Ea ce trăiește fiecare zi ca și cum toți o vor abandona pentru alte specimene mai brave, o Ea ce ține la distanță oameni și familie, fără răutate doar pentru că așa se simte nevoită să fie bine, o Ea plină de teamă de umbre întunecate și singurătate, o Ea ce nu mai suportă vorbăria și stă cu plânsu-n glandă până la explozie de creier spre nebunie, având impresia că se apropie ziua în care de atâta ”îmbolnăvire” și rugăciuni spurcate ce-s puse de alții pe capul ei, va da să moară subit... și atâtea nu-s terminate, nici măcar începute, nici spuse, nici știute, nici posibile de explicat, atâtea-s distruse și suflete și situații...

     Viața ei e ca un circ în care Ea e mereu elefantul ăla mare și trist, biciuit pentru greșelile altora și pentru că nu e cum vor alții să fie, viața ei e un spital în care Ea e doar un pacient-cobai ce trebuie neapărat să crape după ce nu mai are vlagă să răspundă corect la teste și nu mai poate să îi ajute pe alții să evolueze, viața ei e ca o carte pe care nimeni nu a încercat să o citească și să o înțeleagă, ci doar i-au judecat coperta și i-au făcut reclamă într-un mod atât de ipocrit...

     Viața ei cândva era viața ei și o gestiona frumos, acum nu mai este, i-au furat sclipirea și i-au îngrădit somnul lin, fericirea senină, liniștea și pacea sufletească de zi cu zi... Nici Ea nu mai este Ea, cea care era cândva atât de zglobie, toți îi spun asta, nici familia nu o mai recunoaște, dar nu e vina ei, ”mimozele” îi pun căpăstru, îi mănâncă din suflet, îi taie aripile, o seacă de orice sursă de energie și într-un final când nu mai rămâne nimic de cules de pe urma pașilor ei, o vor lăsa de tot, să se zbată singură, într-o tăcută agonie, pentru că-i lipsește scânteia... 

     S-a ajuns la stadiul în care s-a terminat cu pozitivismul, fixismul, prietenia și lucrul frumos, e un mare haos, un teatru cu actori proști și fuduli iar ei îi lipsește duioșia, liniștea și stabilitatea, e la Dumnezeu cu mila, înconjurată de oameni orbi cu ochi, surzi cu urechi și muți cu gură, avari după lovituri cu cărămida-n piept pentru toate cele câte-s făcute dar nu de mânuța lor... În tot răul și un bine, dacă-n Rai la voi nu mai e loc pentru Ea, mai e în Iad la mine...