Păpușă de lemn

     Eu cand am spus ca am ramas blocata undeva la douaj’ ceva de ani, asa trebuie sa fie! Vad oamenii ”mici” crescand pe langa mine, ma minunez de maturitatea lor de peste noapte si cat de mult s-au mai schimbat, au imbatranit dar sunt totusi tineri… ei ca ei dar eu am ramas aceeasi, pe vremea cand erau ”blonduti” eu ii tineam de mana, acum sunt ”rumeni” si nu ma mai cunosc dar ne este inca bine.

     Si-ai zice ca acum nu mult timp copilaream impreuna, le eram o ”papusa de lemn” mai mare, le spuneam povesti si le cumparam inghetata, pufuleti si bomboane, jucarii… ei bine timpul a trecut atat de  repede incat nu stiu daca am clipit de zece ori dupa ce m-am trezit si brusc copiii aceia sunt la fel de mari ca mine, sunt ceea ce eram eu pe-atunci la varsta lor, sunt ceea ce eu inca sunt si-acum.

     Sunt oameni care nu se schimba, poate doar stiintific mai imbatranesc dar daca ceva nu ii lasa de la o varsta- n pace, ii ajunge din urma, si-i scalda-n necunoscut, oamenii aceia nu mai ”cresc”… ajung sa se-nchine la rascruce dar nu se mai urnesc, cladesc toate cele naturale firii, evolueaza tipic dupa viata, omenesc, insa timpul sta pe loc.

     In zece ani normali mie imi trec vreo patru, lor le ia juma’ de veac si-apoi stau si ma uit cu ochii mari si goi cum nu dau mai nimic ‘napoi, cel ”mic” face ce eu n-am apucat inca sa fac… si tac si vad cum pleaca fiecare si eu raman in coada sa-i bocesc, se duc in treaba lor, nu le mai gasesc urma sau privirea insa totusi stau si-i cresc.

     E uneori noapte, e poate si tarziu si pentru mine parca-i ziua, luna lumineaza in asa hal incat nu mai am nevoie de veioza, e o lumina tot mai puternica de parca ai zice ca s-au mutat toti pe ea si dorm cu lumanarea aprinsa, timpul este tot mai scurt, orele-s putine, piere bunatate, zambet, bucurie chiar si dupa ce le-am revazut curand, e undeva o smecherie, zau ca trebuie sa fie, vreau sa pot face mai mult insa in esenta sunt doar marioneta pe pamant.