Si-ai zice ca acum nu mult timp copilaream
impreuna, le eram o ”papusa de lemn” mai mare, le spuneam povesti si le
cumparam inghetata, pufuleti si bomboane, jucarii… ei bine timpul a trecut atat
de repede incat nu stiu daca am clipit
de zece ori dupa ce m-am trezit si brusc copiii aceia sunt la fel de mari ca
mine, sunt ceea ce eram eu pe-atunci la varsta lor, sunt ceea ce eu inca sunt
si-acum.
Sunt oameni care nu se schimba, poate doar
stiintific mai imbatranesc dar daca ceva nu ii lasa de la o varsta- n pace, ii ajunge
din urma, si-i scalda-n necunoscut, oamenii aceia nu mai ”cresc”… ajung sa
se-nchine la rascruce dar nu se mai urnesc, cladesc toate cele naturale firii,
evolueaza tipic dupa viata, omenesc, insa timpul sta pe loc.
In zece ani normali mie imi trec vreo
patru, lor le ia juma’ de veac si-apoi stau si ma uit cu ochii mari si goi cum
nu dau mai nimic ‘napoi, cel ”mic” face ce eu n-am apucat inca sa fac… si tac
si vad cum pleaca fiecare si eu raman in coada sa-i bocesc, se duc in treaba lor,
nu le mai gasesc urma sau privirea insa totusi stau si-i cresc.
E uneori noapte, e poate si tarziu si
pentru mine parca-i ziua, luna lumineaza in asa hal incat nu mai am nevoie de
veioza, e o lumina tot mai puternica de parca ai zice ca s-au mutat toti pe ea
si dorm cu lumanarea aprinsa, timpul este tot mai scurt, orele-s putine, piere bunatate,
zambet, bucurie chiar si dupa ce le-am revazut curand, e undeva o smecherie,
zau ca trebuie sa fie, vreau sa pot face mai mult insa in esenta sunt doar
marioneta pe pamant.
