Până nu ai pierdut un om drag, habar n-ai avut cât poate să doară lipsa acestuia și nici nu i-ai putut înțelege pe alții care purtau o astfel de durere. Se zice că timpul vindecă rănile și îți alină durerea pricinuită în urma unei plecări definitive de pe lume, însă culmea, după atâta vreme parcă golul se face tot mai mare și gândul la lipsa omului drag te strânge de gât, te sufocă, îți face inima mică și tare ca o piatră. Acum ești bine, ca mai apoi brusc să te simți bolnav, să nu știi ce te doare mai intens, să paralizezi, să fii mort de dor, înjunghiat de câte ori revezi același film tragic care acoperă orice moment frumos petrecut vreodată și cu lacrimi în ochi să îți dorești mai că nu, să-ți tragi un glonț în cap, ca să pui capăt durerii. Nu poți rămâne neafectat în urma apelului telefonic din 19 august 2017, ce îți dădea o veste cât se poate de rea, în care ți-a fost dat să auzi vorbele mătușii tale printre lacrimi ”Hai Mimi încoace că, cred că o murit tatăto...” iar pe fundal se auzeau strigătele mamei tale ce încerca să-ți resusciteze tatăl, ”Heli! Heli dragul meu nu muri, nu mă lăsa, ce fac io și pruncii fără tine? Heli...”. Tu te înmoi, te albești, izbucnești în plâns și-l implori pe Dumnezeu să ți-l lase pe Tata și cât poți de repede alergi la locul cu pricina unde vezi Smurd-ul și speri că-l vor resuscita și totul va fi bine, însă din păcate mai primești o palmă când e declarat decesul ”nu mai avem ce face, e mort de câteva ore”, dar era cald, l-am ținut de mână, nu puteam să-i dau drumul...
Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă nu l-am fi sunat, dacă nu ne-am fi dat seama că ceva nu era în regulă, pentru că nu răspundea de câteva ore la telefon, n-ar fi știut nimeni că e mort; bine că suntem obișnuiți să ne contactăm în mare parte zilnic... a fost o noapte grea, groaznică, sufocantă, de alergat și de înnebunit... Tata mort, Mama la spital, bunica paralizată-n pat, noi copiii disperați și multă agitație...
Acum oamenii se uită la tine și văd un om normal, vesel, pentru că așa ești, așa te știu, ai pentru ce lupta, însă ce e în interior nu știe nimeni, putrezești pur și simplu, oricât ai fi de tare, te stingi numai la gândul că o parte din copilăria ta, din ce aveai mai important în viață, un prieten, zace acum sub o placă de beton în cimitir. N-ai să înțelegi niciodată cum un om poate muri pe neașteptate, ce l-a frământat atât de mult, de ce nu a putut să sune, să spună că se simte rău sau de ce nu l-ai putut salva; i-a spus doar mamei sale paralizate, că el crede că în ziua aia moare și din păcate așa a fost. Nu poți trece peste faptul că nu ai fost lăsat să îți iei la revedere, să îl mai strângi în brațe măcar o dată, să mai schimbați câteva vorbe sau să fi știut din timp când e ultima zi, să fii pregătit pentru a nu mai avea Tată! Dumnezeule, asta e infernal de greu, ai crescut cu Tata, ai făcut atâtea împreună cu el, s-au creat amintiri, legături și dintr-o dată nu-l mai ai! Când chiar a fost ultima zi, a fost cu câteva ore mult prea târziu, iar atunci nici ținutul de mână, nici mângâiatul, nici pupatul frunții, nici strânsul în brațe, nici urletele disperate de durere nu l-au mai putut aduce înapoi, chiar de știu că ar fi vrut!
Apoi, mai târziu ca să nu te trezești din transă cu totul, prin 22 octombrie 2017, te pregătești să îți îngropi alte amintiri, de grădiniță, de pâine prăjită cu ceai, de vinerea ”banchet”, de salutul de la geam, ca să ajungi să vorbești singur prin cimitir cu două grămezi de pământ și să nu îți răspundă nimeni. Măcar pentru a doua lovitură erai atenționat că inevitabilul va avea loc, de bătrânețe, de boală și de necaz, că nu e ușor ca părinte țintuit la pat de ani de zile, să îți vezi fiul care te-a îngrijit, mort înaintea ta, într-un afurisit de fotoliu, la un metru de tine și să nu poți face nimic... Măcar Bunica înainte să intre în comă și apoi să plece definitiv dintre noi, a apucat să afle că e pe drum un nepoțel și printre ultimele ei cuvinte au fost: ”Acolo este un bebeluș? vine barza? ce va fi, băiat sau fetiță? nu-i bai, sănătos să fie și să nu îți fie frică de naștere, e frumos să fi gravidă da să nu îți fie frică de naștere, trece repede și uiți tot ce te doare!”. Tata din păcate nu a apucat să mai afle, știa ceva dar nu era sigur, de fapt după înmormântarea lui am aflat și eu că într-adevăr îi vine alt suflet la schimb și n-am știut dacă să plâng mai tare sau să mă bucur. O vreme eram oarecum tulburată că tot timpul îmi era teamă că dacă fac un copil poate va muri cineva drag și cam asta s-a întâmplat și atunci mi s-a părut necinstită situația de a-mi fi luat Tatăl ca să pot primi un copil în schimb, mi-aș fi dorit să pot să îi am pe amândoi, așa ar fi fost frumos... Mai târziu am înțeles că acest copil a venit atunci când trebuia, la momentul și locul potrivit, degeaba era așteptat cu câțiva ani mai devreme în alt loc... Așa a trebuit să fie, dacă nu aș fi fost însărcinată, după o așa lovitură probabil că cedam, dar știind că urmează să devin mamă, am avut pentru ce să lupt și totodată s-a umplut oarecum un gol și-n viața mea și în a celorlalți membri de familie, deci a venit ca să aline din durere.
Oricum ar fi, mie mi tare greu să îi știu pe amândoi absenți, tăcuți, nevăzuți și reci... În cimitir e groaznic, e prea liniște, e frig, e doar pământ, iar cei dragi sunt atât de singuri, mereu singuri și noi suntem singuri în timp ce ne înconjoară alți oameni, singurătatea asta e ca o boală grea pentru cei vii.
Acum ca să nu am liniște, trăiesc fiecare zi cu teama să nu o pierd pe Mama, ar fi altă durere, alt chin, altă dereglare de minte, de inimă, ceva insuportabil... dacă o fi să mor, eu cred că de necaz o să mor, pur și simplu, că numai gândul de a te vedea la un moment dat singur, te omoară, e greu să trăiești printre străini, ăia nu dau doi bani pe tine, rar găsești oameni de bază, dar ca Mama și Tata nu-i pe lumea asta nimeni, sunt de neînlocuit...
Astăzi trebuia să îți spunem ”La mulți ani!” Tati, să râdem, să glumim, să fim o familie, dar din păcate pentru noi... ”abonatul apelat nu mai poate fi contactat”... :(
