Atunci când timpul lasă amprente peste tot

     Până nu ai pierdut un om drag, habar n-ai avut cât poate să doară lipsa acestuia și nici nu i-ai putut înțelege pe alții care purtau o astfel de durere. Se zice că timpul vindecă rănile și îți alină durerea pricinuită în urma unei plecări definitive de pe lume, însă culmea, după atâta vreme parcă golul se face tot mai mare și gândul la lipsa omului drag te strânge de gât, te sufocă, îți face inima mică și tare ca o piatră. Acum ești bine, ca mai apoi brusc să te simți bolnav, să nu știi ce te doare mai intens, să paralizezi, să fii mort de dor, înjunghiat de câte ori revezi același film tragic care acoperă orice moment frumos petrecut vreodată și cu lacrimi în ochi să îți dorești mai că nu, să-ți tragi un glonț în cap, ca să pui capăt durerii. Nu poți rămâne neafectat în urma apelului telefonic din 19 august 2017, ce îți dădea o veste cât se poate de rea, în care ți-a fost dat să auzi vorbele mătușii tale printre lacrimi ”Hai Mimi încoace că, cred că o murit tatăto...” iar pe fundal se auzeau strigătele mamei tale ce încerca să-ți resusciteze tatăl, ”Heli! Heli dragul meu nu muri, nu mă lăsa, ce fac io și pruncii fără tine? Heli...”. Tu te înmoi, te albești, izbucnești în plâns și-l implori pe Dumnezeu să ți-l lase pe Tata și cât poți de repede alergi la locul cu pricina unde vezi Smurd-ul și speri că-l vor resuscita și totul va fi bine, însă din păcate mai primești o palmă când e declarat decesul ”nu mai avem ce face, e mort de câteva ore”, dar era cald, l-am ținut de mână, nu puteam să-i dau drumul...
     Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă nu l-am fi sunat, dacă nu ne-am fi dat seama că ceva nu era în regulă, pentru că nu răspundea de câteva ore la telefon, n-ar fi știut nimeni că e mort; bine că suntem obișnuiți să ne contactăm în mare parte zilnic... a fost o noapte grea, groaznică, sufocantă, de alergat și de înnebunit... Tata mort, Mama la spital, bunica paralizată-n pat, noi copiii disperați și multă agitație...
     Acum oamenii se uită la tine și văd un om normal, vesel, pentru că așa ești, așa te știu, ai pentru ce lupta, însă ce e în interior nu știe nimeni, putrezești pur și simplu, oricât ai fi de tare, te stingi numai la gândul că o parte din copilăria ta, din ce aveai mai important în viață, un prieten, zace acum sub o placă de beton în cimitir. N-ai să înțelegi niciodată cum un om poate muri pe neașteptate, ce l-a frământat atât de mult, de ce nu a putut să sune, să spună că se simte rău sau de ce nu l-ai putut salva; i-a spus doar mamei sale paralizate, că el crede că în ziua aia moare și din păcate așa a fost. Nu poți trece peste faptul că nu ai fost lăsat să îți iei la revedere, să îl mai strângi în brațe măcar o dată, să mai schimbați câteva vorbe sau să fi știut din timp când e ultima zi, să fii pregătit pentru a nu mai avea Tată! Dumnezeule, asta e infernal de greu, ai crescut cu Tata, ai făcut atâtea împreună cu el, s-au creat amintiri, legături și dintr-o dată nu-l mai ai! Când chiar a fost ultima zi, a fost cu câteva ore mult prea târziu, iar atunci nici ținutul de mână, nici mângâiatul, nici pupatul frunții, nici strânsul în brațe, nici urletele disperate de durere nu l-au mai putut aduce înapoi, chiar de știu că ar fi vrut!
     Apoi, mai târziu ca să nu te trezești din transă cu totul, prin 22 octombrie 2017, te pregătești să îți îngropi alte amintiri, de grădiniță, de pâine prăjită cu ceai, de vinerea ”banchet”, de salutul de la geam, ca să ajungi să vorbești singur prin cimitir cu două grămezi de pământ și să nu îți răspundă nimeni. Măcar pentru a doua lovitură erai atenționat că inevitabilul va avea loc, de bătrânețe, de boală și de necaz, că nu e ușor ca părinte țintuit la pat de ani de zile, să îți vezi fiul care te-a îngrijit, mort înaintea ta, într-un afurisit de fotoliu, la un metru de tine și să nu poți face nimic... Măcar Bunica înainte să intre în comă și apoi să plece definitiv dintre noi, a apucat să afle că e pe drum un nepoțel și printre ultimele ei cuvinte au fost: ”Acolo este un bebeluș? vine barza? ce va fi, băiat sau fetiță? nu-i bai, sănătos să fie și să nu îți fie frică de naștere, e frumos să fi gravidă da să nu îți fie frică de naștere, trece repede și uiți tot ce te doare!”. Tata din păcate nu a apucat să mai afle, știa ceva dar nu era sigur, de fapt după înmormântarea lui am aflat și eu că într-adevăr îi vine alt suflet la schimb și n-am știut dacă să plâng mai tare sau să mă bucur. O vreme eram oarecum tulburată că tot timpul îmi era teamă că dacă fac un copil poate va muri cineva drag și cam asta s-a întâmplat și atunci mi s-a părut necinstită situația de a-mi fi luat Tatăl ca să pot primi un copil în schimb, mi-aș fi dorit să pot să îi am pe amândoi, așa ar fi fost frumos... Mai târziu am înțeles că acest copil a venit atunci când trebuia, la momentul și locul potrivit, degeaba era așteptat cu câțiva ani mai devreme în alt loc... Așa a trebuit să fie, dacă nu aș fi fost însărcinată, după o așa lovitură probabil că cedam, dar știind că urmează să devin mamă, am avut pentru ce să lupt și totodată s-a umplut oarecum un gol și-n viața mea și în a celorlalți membri de familie, deci a venit ca să aline din durere.
     Oricum ar fi, mie mi tare greu să îi știu pe amândoi absenți, tăcuți, nevăzuți și reci... În cimitir e groaznic, e prea liniște, e frig, e doar pământ, iar cei dragi sunt atât de singuri, mereu singuri și noi suntem singuri în timp ce ne înconjoară alți oameni, singurătatea asta e ca o boală grea pentru cei vii.
     Acum ca să nu am liniște, trăiesc fiecare zi cu teama să nu o pierd pe Mama, ar fi altă durere, alt chin, altă dereglare de minte, de inimă, ceva insuportabil... dacă o fi să mor, eu cred că de necaz o să mor, pur și simplu, că numai gândul de a te vedea la un moment dat singur, te omoară, e greu să trăiești printre străini, ăia nu dau doi bani pe tine, rar găsești oameni de bază, dar ca Mama și Tata nu-i pe lumea asta nimeni, sunt de neînlocuit...
     Astăzi trebuia să îți spunem ”La mulți ani!” Tati, să râdem, să glumim, să fim o familie, dar din păcate pentru noi... ”abonatul apelat nu mai poate fi contactat”... :(

Părinți și copii

     🎭 Mulți din părinții din ziua de azi nu se știu bucura de ceea ce au și uită că a avea un copil sănătos și normal e mai presus decât de a avea unul foarte deștept cu care doar să se laude. E una când obligi un copil să facă anumite lucruri și alta când e curios el să încerce lucruri noi, totul trebuie să vină de la sine. Faptul că îi prezinți copilului o jucărie, un creion,o carte și îi citești tu din ea sau vede imagini pe care oricum le recunoaște din jurul lui nu e o problema, trebuie să te ocupi de el, să îi arăți, să îi vorbești, să îi explici, să faceți lucruri împreună, că nu le poate învăța singur de capul lui pe toate. Problema e atunci când ai un copil energic căruia trebuie să îi găsești mereu activități noi și inteligente pentru că altfel se plictisește, iar tu ca părinte refuzi să îl ajuți să avanseze, să evolueze, să încerce ceva nou și îl limitezi pe principiul că “încă nu e vremea“ de-l faci să bată pasul pe loc până se lasă păgubaș și nu-l mai interesează niciodată nimic.
     N-am să îmi oblig copilul să facă ceva dacă nu e cazul, le va face el singur când va fi pregătit, la momentul potrivit (ca și în cazul nostru cu unele cuvinte pe care le-a prins din zbor și le-a redat, că doar nu îi cântăm toată ziua de exemplu "mama" și "tata" la ureche sau cu ridicatul în picioare, nu am exersat ca la circ, pur și simplu a făcut-o singur pentru că și-a dorit, e ambițios și dornic să se descurce singur)... Deci eu doar am să îi pun la dispoziție ceea ce are nevoie și am să îl ajut cu orice crede că e potrivit pentru el sau își dorește să facă și mai întâi de toate am să îl iubesc, pentru că de dragoste, afecțiune, o mâncare bună, un somn liniștit, o familie unită în care să se simtă mereu acasă, de sfaturi utile și vorbe bune are nevoie cel mai mult. Ca și părinte, copilului tău trebuie să știi să îi fi un bun prieten, protector, un sfătuitor de bază, un îndrumător și o persoană de încredere, nu tot timpul doar un “dresor” critic și certăreț pe motive banale.
     E drept că nu toți copiii sunt la fel, unii se dezvoltă mai repede, alții mai târziu, unii au tragere de inimă să încerce să facă ceva, alții sunt mai lenioși... Care cum, dar asta nu e un motiv de critică, de laudă sau alte cele, nu i-a născut aceeași mamă și și așa ar fi diferențe între ei, ca și caracter, personalitate, dezvoltare... Mai bine fiecare să se bucure de copilul său pentru că sunt unii care n-au parte nici de binecuvântarea asta și să facă să îi fie cât mai bine, să îl crească cum crede de cuviință, fără să caute detalii în familia altcuiva, fără să facă niște banale comparații cu copilul altuia, pentru că indiferent cum ar fi tot copilul tău rămâne, iar o încurajare e de o sută de ori mai bună decât o ceartă zdravănă.
     În altă ordine de idei, nu participăm la concursuri, copiii nu sunt accesorii, telefoane inteligente, animale de companie sau cai de curse, nu se fac pariuri pe care e mai bun...
Pe scurt, cum îți crești copilul așa îl ai! Depinde de tine ca părinte ce exemplu îi dai! 👼

Pitic

🎀 Piticul tău și timpul petrecut cu el e mai important decât orice altceva ce poate să mai aștepte. Joacă-te cu el, citește-i povești, învață-l lucruri noi, gătește-i ceva bun, ocupă-te de el, surprinde-l în câteva imagini și filmulețe pentru a îmbuna nostalgia de peste câțiva ani și mai presus de toate, iubește-l din toată inima ta pentru că de acolo s-a născut atunci când a început să dea iubirea pe dinafară de nu mai încăpea în doi oameni și s-a născut al treilea, ca să vă completeze familia! Crește-ți împreună frumos, voinici, cuminți, deștepți... pentru că odată ce timpul a trecut nu se mai poate întoarce înapoi iar cel mic va fi dintr-o dată prea mare. 🎀
Un copil îngrijit și bine iubit, e mereu cu zâmbetul pe buze, e un copil fericit! ♥